După ce secole întregi moda vestimentară în Ţările Române a stat în umbra influenţei de la Înalta Poartă, cu accente mai puternice sau mai estompate, după 1850, Parisul devine principala referinţă, iar „înlocuirea Constantinopolului cu Parisul însemna ieşirea din obscuritatea Orientală pentru înaintarea spre luminile Occidentului.”[1] O schimbare socială se petrece în epocă, sub toate aspectele ei, la care se aliniază şi moda înveşmântării. „Războiul ruso-turc din 1806-1812 a afectat în mod spectaculos moda în Principate. Ofiţerii ruşi şi familiile lor au introdus stilul occidental, care – potrivit numeroşilor observatori străini – a luat cu asalt înalta societate din Bucureşti şi Iaşi.”[2] Secolul al XIX-lea a înregistrat apusul epocii fanariote şi începutul unui proces ireversibil de modernizare, o schimbare socială de conţinut. Dacă până acum era cunoscută doar moda orientală şi singura care se purta, în ceea ce priveşte construcţia veşmântului, croiurile occidentale vor fi treptat asimilate. În prima etapă a tranziţiei postfanariote a întregii societăţi româneşti, nuanţe vestimentare orientale vor sta alături de elemente occidentale, într-o simbioză poate ciudată, într-o încercare de depăşire a barierelor împământenite de secole, create de supunerea faţă de Poartă.
Comerţul Ţărilor Române, din şi înspre ţările Europei, cunoştea o paleta largă de produse. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, comerţul de import în Valahia era format din produse de manufactură străină – ulei, săpun, cafea din Turcia – în timp ce exporta grâne, cânepă, ceară, lemn, lână şi „un peu de soie, dont l’industrie commence à faire quelques progrès”.[3] Exportul de mătase din spaţiul carpatic se explică prin dezvoltarea preocupărilor pentru creşterea viermelui de mătase, îndeosebi în Transilvania, ca urmare a colonizării italienilor şi saşilor din secolul al XVIII-lea. Era o producţie autohtonă, în cea mai mare parte dezvoltată la nivel de uz gospodăresc.
Turcia furniza în continuare mătăsuri pentru cei avizi de luxul afişat prin veşmânt. O altă tendinţă era aceea de a importa mătăsuri fabricate în Occident, transpunerea lor în veşmânt păstrând elemente de influenţă ale construcţiei orientale. La sfârşit de secol al XVIII-lea şi început de secol XIX schimbarea care începea să se producă în veşmântul din principate era spectaculoasă. Întregul aspect exterior al societăţii trecea printr-o prefacere marcantă, importantă pentru mentalităţile vremii. „La mesele divanurilor de sub Regulamentul organic giubeaua mai stătu alături de fracul sau redingotă…Prin divanurile ad-hoc, care formară România, se va mai fi rătăcit vreun anteriu din timpurile moarte…Vremea noua învinsese, şi prin haine…”[4] Persistenţa elementelor de costum fanariot făcea obiectul caricaturilor în presa secolului al XIX-lea[5]. Mesajul care este scris deasupra caricaturii apărută în Nikipercea din 1861, vorbeşte de la sine.
Societatea urbană din Principate trece printr-o perioadă de tranziţie, de la costumul oriental fanariot, greoi, supraîncărcat şi conceput ca strict costum de aparat, către ţinutele europene, prin liniile de construcţie ale costumului. Această tranziţie se manifestă mai rapid şi mai pregnant în cazul veşmântului feminin, urmându-i însă şi cel masculin într-un ritm mai lent. Luxul podoabelor şi al îmbrăcămintei feminine manifestat în Bucureştiul secolului al XIX-lea grăbea nu numai mişcarea mărfurilor dar şi adoptarea ţinutelor în vogă. „Moda ajungea din capitala eleganţei europene (Paris, na) până la Bucureşti în numai 17 zile.”[6] M. Cochelet, agent şi consul general al Franţei în Valahia şi Moldova între 1834-1839, prezintă un spectacol al Bucureştiului, la ora plimbării „la Şosea”, spectacol ce oferea imaginea unor „femei frumoase şi tinere, îmbrăcate elegant, după moda pariziană, căreia crema societăţii din lumea întreagă îi plăteşte un greu tribut. Doamnele erau însoţite de numeroşi tineri, şi ei în haine europene. Te puteai crede într-o mare capitală europeană, dacă n-ar fi fost atît de şocant contrastul între lux şi mizerie.” Sunt anii în care în Ţara Românească „cu excepţia cîtorva boieri care purtau încă, cu mare demnitate vechiul şi impunătorul costum valah, toţi ceilalţi membri ai divanului purtau încîntătoare haine împodobite cu aur şi argint, croite după moda noastră.”[7]Şoseaua Kiseleff, un fel de “Bois de Boulogne” a României, unde femeile îşi etalează “toalete şi echipaje extreme de luxoase”[8], era luată de “asaltul toaletelor” croite la Paris, într-o îmbinare a “exigenţelor simplităţii cu fastul atît de drag orientalilor”. La pădurea Băneasa, locul de întâlnire al bucureştenilor, „boierii bătrâni veneau în costumele lor somptuoase şi pitoreşti…ei purtau o hlamidă largă din mătase ţipătoare…brîul şi-l înfăşurau cu un şal luxos…Nici îmbrăcămintea femeilor nu era mai prejos în ce priveşte bogăţia şi originalitatea…Deasupra unui anteriu lung din stofă, puneau un ilic brodat cu aur. Cordonul era de o bogăţie nemaipomenită. Cămaşa fină şi transparentă, brodată elegant, dezvăluia goliciunea sînului.”[9] Către jumătatea secolului al XIX-lea, la Iaşi, moda era mai puţin sub influenţa occidentală decât în Muntenia, datorită frecventării mai reduse a colegiilor franceze de către moldoveni.[10]
[1] Alexandru Jinga, Centre et périphérie dans le discours de Melchisedec Ştefănescu, în Regards croisés sur le métissage, Les presses de l´Université Laval, Quebec, 2002, p. 69
[2] Keith Hitchins, Românii (1774-1866), Bucureşti, 1998, p. 140
[3] ”un pic de mătase, a cărei industrie începe să facă ceva progres”, M. Anatole Démidoff, Voyage dans la Russie méridionale et la Crimée:par la Hongrie, la Valachie et la Moldavie, Paris, 1854, p. 136
[4] Nicolae Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Bucureşti, pp. 99-100
[5] ***Cronică ilustrată a unei lumi apuse, Bucureşti, 1959, p. 14,17
[6] Victor Papacostea, Un observator prusian în Ţările Române acum un veac, Bucureşti, 1942, p. 53
[7] M. Cochelet, Itinerar în principatele Valahiei şi Moldovei, în *** Prin Ţările Române, Călători străini din secolul al XIX-lea, Antologie de Simona Vărzaru, Bucureşti, 1984, pp. 54-55
[8] René Paillot, profesor de fizică, a făcut o vizită cu scop ştiinţific în România în 1895, despre care vorbeşte într-o conferinţă din 1899 la Lille, România, note de drum, 1899, în ***Prin Ţările …, p.198
[9] Ulysse de Marsillac, profesor şi ziarist francez stabilit definitiv în România în 1854, De la Pesta la Bucureşti, Note de călătorie, în ***Prin Ţările Române, Călători străini din secolul al XIX-lea, Antologie de Simona Vărzaru, Bucureşti, 1984, p. 138, 139, 140
[10] M. Cochelet, Itinerar în principatele Valahiei şi Moldovei, în ***Prin Ţările Române, Călători străini din secolul al XIX-lea, Antologie de Simona Vărzaru, Bucureşti, 1984, p. 57
………………………………………
Până la următoarea noastră „întâlnire” amintiţi-vă să vă îmbrăcaţi…sănătos !